În prima parte a secolului al XVII-lea, Șogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul personal al șogunului. Un marinar englez pe nume William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe șogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al șogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia i-a silit pe toți străinii să plece și a blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki.
Câteva ciocniri cu Rusia i-au permis șogunului să-și extindă puterea asupra insulei Hokkaidō și a Sahalinului (în 1807) dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane cu patru vase de luptă- Mississippi, Plymouth, Saratoga, și Susquehanna - a intrat în golful orașului Edo (Tokio) și și-a afișat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să se deschidă spre a face comerț cu Vestul. Aceste vase au primit numele de 'kurofune („vapoare negre”).
În anul următor la Convenția de la Kanagawa (31 martie 1854), Perry s-a întors cu 7 vapoare și l-a forțat pe șogun să semneze tratatul de pace și neutralitate dintre Japonia și Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate și cu celelalte puteri occidentale. (Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.)
Stările sociale în Japonia Evului Mediu
In societatea Evului Mediu japonez existau două mari categorii de stări sociale: una dominantă și una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste categorii aveau ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaște la baza piramidei luptătorii numiți samuraii. Aceștia erau cei care îi apărau pe ceilalți membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun și pe împărat. Este interesant de observat legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful piramidei, împăratul, reprezentant al cerului și al pământului, o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în afara vieții politice. Țara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau de puternice familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul samurailor.
Piramida stărilor subordonate era formată din categoria țăranilor, care reprezentau starea productivă a întregii societăți medievale japoneze. Cu toate că se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii și meseriașii ajung să se afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât și la cel al stărilor dominante. Negustorii și cămătarii erau o categorie socială alcătuită din oameni înstăriți, dar aceștia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât le oferă apartenența lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea orășenilor este cea care a reușit să creeze o civilizație urbană, aflată în contrast cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea repudiaților. Aceștia nu pot fi incluși în nici una din cele două „piramide” ale stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonați unei anumite stări dominante, sau dominate, ci erau la mila societății japoneze în ansamblul ei.
Autoritatea împăratului, chiar și numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale, indiferent că aparțineau stărilor dominante sau celor subordonate.
- Stări dominante
- împăratul Japoniei medievale
- shogunul
- daimyo - nobilul feudal
- samuraiul
- Stări subordonate
Perioada Meiji (1868-1912)
Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre „Indii”, iar pe liniile de navigație între Pacific, Atlantic și Oceanul Indian străbăteau îndeosebi emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura creșterii nevoii de noi piețe de desfacere a diferitelor produse industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deși secundare, în partea de nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci și în arhipelagul nipon.După un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe țărmul japonez în anul 1543, Japonia și-a închis porțile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală față de lumea din afară, izolare pe care avea să o mențină timp de mai bine de două sute de ani.
Sub influența ideilor sociale și politice de origine europeană aduse de acești navigatori, mulți tineri nobili și samurai, care nu mai dispuneau de mari avuții, își puneau problema regenerării și progresului țării, prin introducerea reformelor economice. În același timp, pătura tot mai numeroasă și mai înstărită a comercianților, deși discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalții demnitari și nobili cu sume importante. Dispunând de forță economică și de capital, ei revendică cu o cutezanță mereu sporită poziții noi în stat, și protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor și confiscărilor; ei solicită transformări politice și sociale.
La rândul său, țărănimea a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulțumiții invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocrația de curte (kuge), de asemenea, sărăcită și desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire și nemulțumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea, cultul împăratului și s-a pregătit, astfel, intelectual și ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese deposedat.
Încă în anul 1715, în lucrarea „Istoria Marii Japonii”, scrisă la inițiativa nobilimii din ținutul Mito, se insista asupra importanței familiei imperiale. În același scop s-a alăturat și efortul intelectualilor de a diminua influența civilizației chineze și de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziție cu confucianismul și budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) și-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.
Efectul unor contacte și schimburi comerciale tot mai intense cu Europa și S.U.A., deși impuse prin violență, a fost rapid și spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantități mari de mărfuri invadau piața japoneză. Între anii 1859 și 1868 valoarea comerțului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. și le vindeau japonezilor nave, arme, mașini și diferite obiecte metalice, stofe de lână, țesături din bumbac și cânepă, unelte de pescuit etc.
Preponderența accentuată a importului față de export a cauzat scurgerea aurului în afara granițelor Japoniei. Această pierdere de aur și dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflație. Totodată, concurența mărfurilor străine a dus și la ruinarea producției manufacturiere și meșteșugărești autohtone. Modificări însemnate s-au produs și în producția agricolă, datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase și a altor produse. Pe de altă parte, s-a constatat apariția, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei ușoare, a arsenalelor și șantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea și creșterea puterii burgheziei japoneze.
Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situație, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis și decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistență presiunilor străine.
Opozanții l-au abandonat, pe rând, pe shogun, și s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naționaliste căzând victime ruși (1859), francezi și olandezi (1860), britanici (1861).
Ciocnirile dintre adepții restaurării puterii imperiale și cei care susțineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mișcărilor și acțiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât și una anticolonialistă. În fruntea acestor mișcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reușit să-și alăture burghezia, țăranii și intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanșată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forțele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculați, dar au fost înfrânte.
În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma și Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 - nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale. După abdicare, acesta nu și-a făcut seppuku, așa cum ar fi cerut tradiția, ci a trăit un timp în obscuritate, și mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forțelor imperiale, Saigo Takamori, și liderul forțelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit și au discutat predarea pașnică a puterii.
Cu toate că shogunul acceptă restaurația și își retrage trupele la Osaka, la sfârșitul lui ianuarie 1868, alte forțe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forțele din provinciile Satsuma, Choshu și Tosa. Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868 a dus la desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominația familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum și abolirea regimului shogunatului. Împăratul își va instala curtea și reședința la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868, oraș ce primește numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji („guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi, în același timp, un continuum dar și o mare mutație socială și politică în societatea japoneză.
Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale față de împărat și față de instituțiile de stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au fost orientate spre formarea mentalității militariste, fanatice. De la restaurația Meiji și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.
În epoca Meiji împăratul era divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost înconjurată de venerație. Matsuhito, deși a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost și a rămas o personalitate marcantă și totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acționeze în numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât datorită propriilor eforturi, cât și împrejurărilor internaționale favorabile: marile puteri europene și Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne și externe care le-au ținut departe de arhipelagul nipon.
Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internațional al Japoniei prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forțelor sale armate terestre și navale, angrenarea țării în competiția marilor puteri pentru stabilirea de zone de influență și piețe de desfacere a produselor industriale și dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.
Japonia a adoptat numeroase instituții apusene în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi și organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez într-o putere mondială: Japonia a învins China în primul război sino-japonez (1894-1895) și Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să dețină controlul Coreei, Taiwanului și a jumătății sudice a insulei Sahalin.
Perioada Taishō (1912 - 1926)
Începutul secolului al XX-lea a marcat o scurtă perioadă de democrație Taisho, lăsată în umbră de evoluția politicii de expansiune japoneză. Primul Război Mondial a permis Japoniei, care luptase de partea aliaților victorioși, să își extindă sfera de influență în Asia și posesiunile în Pacific.Perioada Shōwa (1926 - 1989)
După o îndelungată campanie în Oceanul Pacific, Japonia și-a pierdut câștigurile teritoriale inițiale, și forțele americane s-au apropiat suficient de mult pentru a începe bombardamente strategice asupra Tokyo, Osaka, și a altor mari orașe, precum și bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Japonezii au acceptat în cele din urmă capitularea necondiționată în fața Aliaților pe 15 august 1945. Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat s-a întrunit pe 3 mai 1946 pentru a judeca Crimele de război japoneze, inclusiv atrocitățile ca Masacrul de la Nanking. Împăratul Hirohito a primit totuși imunitate și și-a păstrat titlul.
Războiul a costat milioane de vieți în Japonia și în alte țări, mai ales în Asia de Est, și a lăsat mare parte din industria și infrastructura țării distruse. Ocupația americană a ținut până în 1952, deși forțele americane încă dețin importante baze militare în Japonia, mai ales în Okinawa. În 1947, Japonia a adoptat o nouă constituție pacifistă, urmărind cooperarea internațională și punând accent pe dreprurile omului și pe practicile democratice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu